| |
Rezumat articol ediţie STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
În partea de jos este prezentat rezumatul articolului selectat. Pentru revenire la cuprinsul ediţiei din care face parte acest articol, se accesează linkul din titlu. Pentru vizualizarea tuturor articolelor din arhivă la care este autor/coautor unul din autorii de mai jos, se accesează linkul din numele autorului. |
|
| |
Rezumat: Filosofia politică modernă e ghidată întotdeauna de un „coerentism metafizic”, propriu constiturii sale sistemice. În acest sens există o corespondenţă strânsă între realismul specific secularizării, ce transgresează tradiţia scolastică, şi ontologia umanului, la rândul ei emancipată de cadrele gândirii medievale. Cele două constituie, prin intermediul unor corespondenţe şi legitimări reciproce, ceea ce Leo Strauss numea „a nuova scienza of man and state”. Sistemul din Leviathanul lui Hobbes e exemplar în acest sens, cu precădere în privinţa unuia dintre cele mai inovatoare aspecte ale sale, doctrina pedepsei. Teoria dreptului penal la Hobbes pare însă a submina fundamentul strict convenţionalist al suveranităţii, precum şi legitimitatea deplină a suveranului. Printre dificultăţile pe care le generează, punctăm mai ales inexistenţa dreptului de a pedepsi în starea de natură, pentru ca mai apoi acesta să-i poată fi cedat prin contract suveranului. Pe de altă parte, dreptul de viaţă şi de moarte al acestuia asupra supuşilor pare a fi contrar oricărei instituţii reglementate a pedepsei publice, uzurpând tocmai cracterul absolut şi întinderea nelimitată a puterii suverane ca „dominium”. Mai mult, principiul proporţionalităţii şi deontologia pedepsei publice sporesc incompatibilitatea dintre cele două. Pornind de primatul efectivităţii şi al eficienţei puterii publice asupra principiilor convenţionalismului, putem emite ipoteza autonomiei doctrinei pedepsei în sistemul Leviathanului. Astfel, se conturează o distincţie netă între dreptul de viaţă şi de moarte – ce se identifică cu suveranitatea ca atare, ca atribut al excepţionalităţii sale simbolice – şi dreptul de a pedepsi – pivot al unei semiologii a puterii suverane efective. Deşi la niveluri diferite, cele două interacţionează vertical printr-o complexă dinamică ce conturează inclusiv dialectica tipic modernă dintre public şi privat. În această perspectivă, doctrina pedepsei îşi dobândeşte importanţa de vehicul al suveranităţii legitime prin ea însăşi, iar miza hobbesiană a constituirii unui drept penal public trimite circular, în virtutea coerentismului, la eficacitatea compromisului dintre psihologia ontologică şi realismul politic. Cuvinte cheie: pedeapsă, drept penal, drept de viaţă şi de moarte, putere suverană, coerentism. |
|
