Rezumat: Figura interpretului văzută de Shumona Sinha între « cogito tacit » și « cogito vorbit ». Lucrarea de față își propune să examineze raportul dintre cogito tacit și cogito vorbit în cartea Assommons les pauvres! de Shumona Sinha. Putem oare să înțelegem particularitățile unui limbaj detractat care se ivește numai atunci când sonoritatea acestuia este pe punctul de a dispărea ? Sau în ce anume constă demersul încorporării eu-ului aflat în exil, dacă acestuia nici măcar nu i se oferă accesul la un limbaj propriu, al său? În acest roman, meritul Shumonei Sinha este de a expune realitatea amăgitoare a solicitării azilului politic prin intermediul corporalității și a limbajului. Scopul acestei lucrări este de a analiza modul în care personajele sunt nevoite să renunțe la corpul lor originar (mecanism al de-subiectivizării), insignifiant din punct de vedere politic, cu scopul de inventa povești și de a „coloniza” vieți pe care nu și le pot însuși, căci nu le aparțin, dar care pentru o scurtă perioadă de timp le conferă o ontologie naratologică și le transformă în niște personaje de hârtie, supuse unei zadarnice căutări de natură ontică.

Cuvinte-cheie: cogito, corp, limbaj (performativ), interpret, Shumona Sinha