Giacomo Puccini – fiind unul dintre ultimii compozitori italieni care s-au consacrat exclusiv genului de operă – este considerat reprezentantul sfârșitului epocii de glorie a teatrului muzical liric italian. Geniul puccinian constă în extremele antitezei „simplitate – complexitate”, atât din punct de vedere muzical, cât și la nivel literar, dramaturgic și psihologic. Opera La Bohème poate fi considerată ca reprezentând verismul puccinian în esența lui. Compozitorul italian utilizează o foarte variată gamă de modalități pentru a reflecta paleta colorată a sufletului uman. Cu scopul de a ilustra limbajul muzical și stilul novator în prisma acestei opere, am ales câteva piloni, care ajută la alcătuirea unui aspect general: tempoul, agogica și indicațiile compozitorului marcate în partitura operei; rolul orchestrei; exprimarea printr-o melodicitate simplă, dar în aceeași timp bogată și splendidă; aplicarea vocalității absolut excepționale; construirea personajelor – în special ale feminine – în mod foarte sensibil și rafinat. Alături de ansamblul elementelor componistice de bază, Puccini are un talent și o înclinație de a utiliza motive și laitmotive în discursul muzical, și de a întrebuința valori estetice și elemente retorice. În acest studiu vom trece în revistă câteva repere și aspecte importante pentru a descifra misterul etern a operei La Bohème, o moștenire valoroasă și enigmatică lăsată de Puccini.

Cuvinte cheie: verism puccinian, stil novator, opera, La Bohème, postromantism