| |
Rezumat: Gropile comune descoperite pe teritoriul fostei Iugoslavii, genocidul din Ruanda, folosirea copiilor-soldaţi, violarea şi masacrarea la scară a populaţiei civile din mai multe ţări africane şi din diferite alte părţi ale lumii, afectate de război, nu numai că au oripilat comunitatea internaţională dar au creat şi o provocare fără precedent în istoria modernă a lumii: tragerea la răspundere penală a liderilor politici şi militari responsabili de comiterea acestor crime de către instanţe penale internaţionale.
Comunitatea internaţională, O.N.U. şi liderii majorităţii statelor lumii au considerat că fenomenul de impunitate a liderilor care concep şi orchestrează crime de război, crime împotriva umanităţii, crime de agresiune şi genocid, indiferent de locul unde acestea s-ar comite, trebuie să înceteze. Organizarea unor instanţe penale de factură internaţională a fost considerată ca fiind singura modalitate viabilă pentru ca aceştia să fie traşi la răspundere, în condiţiile în care statele unde au fost comise crimele nu a dorit sau nu a avut capacitatea de a organiza procese penale împotriva lor. Scopul acestor instanţe, ca de altfel al oricăror altora, este de a pedepsi persoanele din vârful ierarhiei structurilor care au comis aceste crime, precum şi de a-i descuraja pe cei care urmăresc comiterea lor pe viitor.
Principiile de drept internaţional public privind respectarea suveranităţii statelor şi neamestecul în treburile lor interne, care au fost des invocate în secolele precedente pentru a justifica neimplicarea comunităţii internaţionale în judecarea acestor fapte, nu mai pot fi invocate cu succes în prezent. Aceste crime sunt caracterizate de o gravitate extremă şi afectează valorile umanităţii la un nivel ce depăşeşte frontierele unui stat, fapt pentru care, reacţia comunităţii trebuie să fie una pe măsură, respectiv să nu se mărginească la ceea ce decide o autoritatea internă a unui stat, atunci când aceasta nu poate sau sau nu doreşte să înfăptuiască actele de justiţie care se impun.
Dacă scopul justiţiei penale internaţionale este unul generos şi îndrăzneţ, organizarea acesteia, atât din punct de vedere administrativ cât şi din perspectiva instrumentelor judiciare adecvate, a fost şi rămâne încă dominată de greutăţi. Cu titlu de exemplu se pot enumera câteva aspecte de acest gen: justiţia penală internaţională nu se realizează în cadrul raporturilor de putere specifice arhitecturii statale ci la nivel internaţional, sub egida O.N.U., cu un suport legislativ şi de natură executivă precar; activitatea sa este dependentă, într-o măsură însemnată, de sprijinul anumitor organisme internaţionale şi autorităţi naţionale; se confruntă cu o cazuistică impresionantă, mii de fapte şi de autori care nu pot fi urmăriţi şi judecaţi în totalitate, ci numai din perspectiva unei selecţii în privinţa căreia nu există criterii prestabilite de acte normative; există un specific al modului de comitere a infracţiunilor în privinţa cărora îşi exercită competenţele, respectiv de către grupuri mari de persoane, organizate sau mai puţin organizate şi doar izolat în mod individual; activitatea de probaţiune, în general, este dificil de realizat, pe de o parte datorită faptului că, în mod excepţional se găsesc martori supravieţuitori ai masacrelor iar pe de altă parte, nu puţini sunt martorii evenimentelor care nu cooperează cu organele judiciare de frica unor represalii ulterioare sau din lipsă de interes faţă de condamnarea autorilor; în fine, oricât de injust ar părea, suprimarea totală a fenomenului de impunitate este irealizabilă deoarece, chiar dacă ipotetic am presupune că instanţele penale internaţionale au toate mijloacele la îndemână, acest lucru nu este posibil pentru că ar presupune condamnări la scară largă, implicit renaşterea unor tensiuni de natura celor care au animat conflictul; aceste instanţe nu pot face abstracţie de climatul politic intern şi internaţional în care îşi desfăşoară activitatea, astfel încât, deşi criticată în anumite sisteme naţionale de drept, aplicarea principiilor utilitariste sau de oportunitate în modul de înfăptuire a justiţiei penale internaţionale, nu poate fi exclusă.
În condiţiile mai sus arătate, tragerea la răspundere penală a inculpaţilor pentru comiterea în calitate de autori, coautori sau alte modalităţi principale de comitere a infracţiunilor s-a dovedit a fi anevoioasă. Există un tipic al comiterii acestor crime în sensul că faptele se produc de către persoanele aflate la baza piramidei ierarhice deşi ele sunt concepute şi coordonate de către lideri care nu desfăşoară, în cea mai mare parte a cazurilor, în mod personal, acte materiale. Astfel, condamnarea lor în baza unor formule clasice ale elementelor actus reus şi mens rea, aşa cum sunt ele cunoscute în sistemele judiciare naţionale, nu ar fi fost posibilă. Pe de altă parte, condamnarea liderilor numai pentru complicitatea, instigarea, planificarea sau ordonarea acestor crime, reprezentând moduri derivate de comitere a infracţiunilor, ar fi constituit un profund act de injustiţie.
Din aceste considerente, studierea practicii judiciare a instanţelor penale internaţionale în privinţa modalităţilor principale de comitere a infracţiunilor, de la primele procese ale tribunalelor ad-hoc, respectiv Tribunalul Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie şi Tribunalul Internaţional Penal pentru Ruanda, care au beneficiat de dispoziţii statutare precare şi de precedente judiciare controversate şi până la activitatea curentă a Curţii Penale Internaţionale care se confruntă cu probleme de natură doctrinară, de legitimitate şi de suport politic şi administrativ, oferă o perspectivă deosebit de interesantă.
Cuvinte cheie: instanţe penale internaţionale, comiterea directă, comiterea indirectă, întreprindere criminală comună, crime de război, crime împotriva umanităţii, agresiune, genocid, modalităţi principale de comitere, modalităţi derivate de comitere
|
|
