Rezumat: Lei și lupoaice: regalitate masculină, suveranitate feminină și puterea legiuită în piesele istorice ale lui Shakespeare. Într-un volum recent dedicat studiilor shakespeariene și animalelor (Raber și Dugan 2021) se arată că bestiarul dramaturgului englez este atât de încărcat, metaforic și simbolic, încât ființele non-umane arareori vorbesc în nume propriu. Dar ceea ce aduc studiile despre animale în opera lui Shakespeare este abordarea intersecțională, în special, cu relevanță pentru studiul de față, discutarea structurilor de putere și subjugare cu metodele specifice studiilor de gen și studiilor despre animale, așa cum au fost acestea dezvoltate în ultimii ani de Adams și Donovan (1995), de pildă. Inspirându-se din discursul comun al acestor discipline, lucrarea abordează relațiile de gen și stratificarea puterii din piesele istorice shakespeariene prin analiza cantitativă și calitativă a unor imagini specifice legate de animale. Leul este animalul cel mai frecvent evocat în legătură cu regalitatea, cu conotații pozitive, de putere legitimă, așezat adesea în contrast cu lupul, care semnifică uzurparea, lipsa ordinii și a autorității legiuite. Lupoaica, deși menționată o singură dată, are menirea de a face un contrast la fel de izbitor, între regalitatea masculină (și pământeană) și suveranitatea feminină (și venetică). Pornind de la sensul dat lupoaicei în cărțile lui Elizabeth Norton (2009) și Helen Castor (2011) în legătură cu regalitatea feminină în Anglia medievală și a modernității timpurii, lucrarea de față demonstrează cum, prin alegerea animalelor și frecvența evocării lor, Henriada lui Shakespeare reflectă percepția epocii față de conducerea feminină, percepută adesea ca fiind monstruoasă.

Cuvinte-cheie: animale, legitimitate, piese istorice, putere, relații de gen, regalitate, Shakespeare, suveranitate feminină