| |
Rezumat articol ediţie STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
În partea de jos este prezentat rezumatul articolului selectat. Pentru revenire la cuprinsul ediţiei din care face parte acest articol, se accesează linkul din titlu. Pentru vizualizarea tuturor articolelor din arhivă la care este autor/coautor unul din autorii de mai jos, se accesează linkul din numele autorului. |
|
| |
Rezumat: Dacă răspunderea persoanelor private pentru greşelile pe care le săvârşesc este o constantă a gândirii juridice încă timpuri foarte îndepărtate, nu acelaşi lucru se poate spune despre răspunderea diverselor entităţi învestite cu putere publică. Epoca modernă nu a admis iniţial existenţa unei asemenea răspunderi, bazându-se pe ideea că suveranitatea statului se impune tuturor şi nu se pot cere compensaţii pentru aceasta. Corect, poate, la vremea lui, când rolul statului în viaţa cetăţenilor săi era redus, acest principiu a început însă destul de repede să îşi dovedească limitele, pe măsură ce puterea etatică pătrundea în din ce în ce mai multe domenii, creând adesea prejudicii importante pentru particulari. Astăzi, ca urmare a unei transformări treptate, s-a ajuns practic la răstrurnarea principiului amintit, iar răspunderea patrimonială a statului şi a autorităţilor publice a devenit cvasi-absolută. Dar dacă existenţa răspunderii administraţiei pentru actele sale este acum un fapt incontestabil, nu la fel de clară este şi natura acestei răspuneri. Întrebarea care îi divide în două tabere atât pe doctrinarii de drept administrativ, cât şi pe civilişti este următoarea: este ea o răspundere autonomă, de drept administrativ, sau o simplă aplicaţie particulară a răspunderii civile?În doctrina română s-a ridicat destul de des această problemă. Dacă în perioada comunistă întrebarea cu privire la natura juridică a răspunderii administraţiei s-a pus în contextul necesităţii de a şti care sunt elementele sale, mai recent ea a fost obiectivată într-o discuţie privind competenţa instanţelor de judecată. Astfel, în vreme ce o parte a autorilor susţine că – chiar dacă actul administrativ a fost în prealabil anulat – instanţa competentă să judece cererea de despăgubiri va fi tot instanţa de contencios administrativ, în virtutea specificităţii răspunderii administrative, o altă parte – considerând că, în lipsa cererii de anulare a unui act administrativ, nu mai rămâne în discuţie decât o simplă răspundere civilă - oferă competenţa instanţei de drept comun. Chiar dacă este inutilă din punct de vedere practic în contextul normativ actual, când art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede în mod expres faptul că în cazul acţiunii în despăgubiri intentată în situaţia arătată mai sus competentă va rămâne instanţa de contencios administrativ, discuţia rămâne interesantă din punctul de vedere al decelării naturii juridice a răspunderii administrative. Tocmai această chestiune este cea pe care ne-am propus să o analizăm în studiul de faţă. Trebuie să mărturisim, teza de la care pornim este cea a autonomiei răspunderii administraţiei pentru actele sale, autonomie pe care vom încerca să o demonstrăm plecând de la o analiză comparativă între aceasta şi răspunderea civilă. Vom începe prin a prezenta câteva scurte consideraţii asupra noţiunii de autonomie a unei instituţii juridice (I), stabilind apoi specificul răspunderii administraţiei faţă de cea a particularilor (II). Dar, înainte de a începe, se cuvine să facem o precizare terminologică. Am utilizat adesea,
în cadrul prezentei lucrări, termenul de răspundere administrativă. Cu toate că unii doctrinari înţeleg prin aceasta
sinonimul răspunderii contravenţionale, în opinia noastră nu aceasta este veritabila răspundere de drept
administrativ. Prin urmare, prin
acest termen ne vom referi în continuare la răspunderea patrimonială a administraţiei, fie că ea se angajează pentru
actele sale nelegale, fie pentru faptele ilicite pe care le comite.
Cuvinte cheie : autonomie, răspunderea
administraţiei publice, răspundere civilă
delictuală, act administrativ
|
|
