AMBIENTUM BIOETHICA BIOLOGIA CHEMIA DIGITALIA DRAMATICA EDUCATIO ARTIS GYMNAST. ENGINEERING EPHEMERIDES EUROPAEA GEOGRAPHIA GEOLOGIA HISTORIA HISTORIA ARTIUM INFORMATICA IURISPRUDENTIA MATHEMATICA MUSICA NEGOTIA OECONOMICA PHILOLOGIA PHILOSOPHIA PHYSICA POLITICA PSYCHOLOGIA-PAEDAGOGIA SOCIOLOGIA THEOLOGIA CATHOLICA THEOLOGIA CATHOLICA LATIN THEOLOGIA GR.-CATH. VARAD THEOLOGIA ORTHODOXA THEOLOGIA REF. TRANSYLVAN
Rezumat articol ediţie STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
În partea de jos este prezentat rezumatul articolului selectat. Pentru revenire la cuprinsul ediţiei din care face parte acest articol, se accesează linkul din titlu. Pentru vizualizarea tuturor articolelor din arhivă la care este autor/coautor unul din autorii de mai jos, se accesează linkul din numele autorului.
Autori: VASILE DUDA.
DOI: 10.24193/subbhistart.2020.10
Published Online: 2020-12-30
Published Print: 2020-12-30
pp. 185-220
FULL PDF
REZUMAT.
Articolul își propune să dezbată aspecte legate de modalitatea în care este valorizată spațialitatea și armonia suprafețelor pozitive și negative în sculptura artistului Ingo Glass. Artistul s-a născut în 1941 la Timișoara, a urmat Școala Populară de Arte din Lugoj și Universitatea la Cluj. Între anii 1967-71 a lucrat la Muzeul de Artă Contemporană din Galați ca muzeograf și s-a implicat în contactele instituției cu artiștii plastici din țară, a fost asistent la Universitatea de Arhitectură din București între anii 1972-73, iar apoi a fost referent cultural la Casa de cultură germană Friedrich Schiller. Ingo Glass realizează în această perioadă o artă constructivistă, cu structuri metalice dezvoltate pe verticală, după modelul spațialității marilor catedrale gotice – cea mai cunoscută lucrare Septenarius a fost realizată în 1976 pe faleza Dunării, la Galați. Forțat de împrejurările politice din Republica Socialistă România a emigrat în 1979 în Germania Federală și s-a stabilit la München unde a lucrat pentru galeria municipală de artă și s-a integrat în rândul artiștilor de artă constructivist-concretă. După 1989 revine în România cu diverse expoziții și realizează monumente publice la Galați, Timișoara, Moinești și Lugoj, iar în 1992 susține o teză de doctorat în care a studiat influența artei lui Constantin Brâncuși asupra sculpturii din secolul XX. Între anii 1989-1998 artistul a cristalizat un concept plastic original, bazat pe utilizarea formelor geometrice de bază în asociere cu culorile primare. Ingo Glass a actualizat teoria Bauhaus și a asociat forma pătratului cu culoarea albastră, forma triunghiului cu culoarea galbenă, iar forma cercului cu culoarea roșie. Prin utilizarea formelor și a culorilor de bază artistul cristalizează o artă concretă, un univers simbolic nou, de nuanță pur geometrică, iar armonia sculpturală se obține din proporția și relația dintre plinuri și goluri. Spațialitatea dilatatorie din faza constructivistă probează relația arhitectură-sculptură, iar monumentalitatea structurilor metalice încurajează intrarea în miezul lucrărilor. Dimensiunea deschisă, imaterială alcătuiește volumul principal al sculpturii, spațiul gol domină forma plină și conturează efectele unei spațialități neevaluate și iraționale. Spațialitatea echilibrată din faza artei concrete se probează prin combinațiile geometrizate, bazate pe formele de bază în intersecții pozitive și negative, prin relația dintre spațialitate și non-spațialitate, prin ritmul dintre plinuri și goluri. Utilizarea celor trei elemente geometrice de bază a conturat și vocabularul combinatoriu între aceste elemente, dar a asigurat și ordonarea și deducția spațiului gol. Utopia formelor de bază exprimă tendințe spre formele ireductibile pozitive ale energiei ori negative prin imaterialitate, la care sunt asociate noțiunile de masă, greutate, spațiu și timp. Artistul a utilizat în fiecare lucrare o proporționare între elementele compoziției printr-o interpretare rațională impulsionată de atingerea unei ordini geometrice, ca bază esențială a lucrurilor. Relația dintre spațialitatea pozitivă și negativă apare în mod constant în sculptura ultimului secol, iar ritmul și succesiunea efectelor spațiale se dozează cu un simț al măsurii care implică o estetică a proporționării, iar opera artistului Ingo Glass surprinde în mod original aceste aspecte ale artei contemporane.
Cuvinte cheie: sculptură, spațialitate, Ingo Glass, constructivism, artă concretă.
