| |
The STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI issue article summary
The summary of the selected article appears at the bottom of the page. In order to get back to the contents of the issue this article belongs to you have to access the link from the title. In order to see all the articles of the archive which have as author/co-author one of the authors mentioned below, you have to access the link from the author's name. |
|
| |
Abstract: Lumină şi tenebre în tradiţia ioaneică. Motivul luminii reprezintă o temă predilectă a Evangheliei a IV-a, termenul „lumină” apărând de 23 de ori în această evanghelie, de 6 ori doar în prologul evangheliei. Lumina primeşte în tradiţia ioaneică, în folosirea sa simbolică o dublă simbolistică: hristologică şi antropologică. Această simbolistică va reprezenta o cheie de lectură a întregului corpus ioaneic, exemplificată de către autor prin interpretarea: prologului ioaneic, a convorbirii cu Nicodim şi a capitolelor 8-12 ale evangheliei, regrupate sub titlul „lumina lumii”.
Toate cele şase ocurenţe ale termenului „lumină”, apar în prologul ioaneic regrupate în secţiunea iniţială, în care autorul îşi propune o actualizare a creaţiei. Lumina reprezintă atributul principal al Logosului (1,4), împărtăşirea ei participând la auto-revelarea lui Dumnezeu prin intermediul Logosului. În convorbirea cu Nicodim, tema luminii apare de cinci ori în ultimele trei versete ale sale, corelată revelării planului divin de mântuire a lumii (3,16-17), dualitatea lumină-întuneric (tenebre) căpătând valoare de etalon al judecăţii finale. În capitolele 8-12 ale evangheliei a IV-a, lumina devine expresia figurată a activităţii mântuitoare a Cuvântului întrupat, activitate de iluminare a omului întunecat. Evanghelistul insistă asupra capacităţii luminii de a lumina pe cei credincioşi într-o manieră care depăşeşte limita unei relaţii de exterioritate, finalizându-se în transformarea acestora în „fii ai luminii”.
Lumina constitue în tradiţia ioaneică metafora sensibilă a realităţii invizibile, simbolismul ei aplicându-se totodată: auto-revelării lui Dumnezeu prin intermediul Cuvântului; orientării practice a fiinţei umane, devenită capabilă de o adevărată discernere etică cât şi stării de har, în care fiinţa umană devine participantă la fiinţa divină, în dimensiunea comunicării gratuite a harului.
|
|
