| |
The STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI issue article summary
The summary of the selected article appears at the bottom of the page. In order to get back to the contents of the issue this article belongs to you have to access the link from the title. In order to see all the articles of the archive which have as author/co-author one of the authors mentioned below, you have to access the link from the author's name. |
|
| |
Abstract: Maladia secularismului şi experienţa sacramentală a Bisericii. Noţiunea de secularism desemnează acel fenomen de criză spirituală prin care, la nivelul mentalităţilor, se produce o schimbare majoră "în spiritul vremii" sau "după moda timpului", adică un "spirit" şi o "modă" pentru care "pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii" (I Ioan 2, 16) au devenit valorile şi idealurile supreme. Despre o astfel de lume, ale cărei structuri şi forme de expresie modelează conştiinţa şi destinul "cetăţeanului" Europei contemporane, Evanghelistul Ioan vorbeşte în termeni categorici: "Nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan 2, 15-17). Lumea secularizată poate fi definită ca o lume de-spiritualizată şi de-sacralizată, în care economicul triumfă asupra spiritualităţii, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei şi trupul asupra sufletului. Omul contaminat de maladia secularismului trăieşte ca şi când Dumnezeu n-ar exista, iar dacă acceptă o anumită formă de religiozitate, el nu urmăreşte decât confortul; un confort fizic şi psihic pe care îl doreşte perpetuat la infinit. Mântuirea nu mai are pentru el sensul unei restaurări ontologice în Hristos, ci devine o chestiune de relaxare, ce poate fi obţinută facil prin însuşirea unor "tehnici" sau "exerciţii" elaborate în acest scop. Secularismul înseamnă aşadar constituirea vieţii personale şi sociale fără o raportare clară la principiile fundamentale ale spiritualităţii creştine. Desigur, criza spirituală a Europei contemporane nu poate fi localizată doar într-un anumit spaţiu cultural, etnic sau confesional. În acelaşi timp, ea trebuie înţeleasă ca o judecată a lui Dumnezeu pentru lucrul rău făcut, adică pentru toate trădările, căderile şi fărădelegile de care popoarele creştine ale Europei se fac vinovate. Este suficient să ne aducem aminte doar de faptul că cele două războaie mondiale au fost declanşate în inima Europei şi că vechi popoare creştine s-au aflat faţă în faţă nu pentru a face experienţa unei comuniuni fraterne în Hristos, ci pentru a pune la cale aceste masacre abominabile prin care s-au exprimat machiavelismul şi politica de dominaţie. În spiritul Evangheliei, suntem datori să conştientizăm mereu faptul că nu avem dreptul să abandonăm orizontul speranţei şi că există şansa ca acest moment de criză devastatoare pe care îl provoacă secularismul să fie convertit în favoarea unui creştinism al Evangheliei, al Liturghiei, al Filocaliei, al Icoanei şi al Sfinţilor Părinţi, adică un creştinism capabil să depăşească starea de criză. A reface mereu şi mereu calea convertirii şi iniţierii creştine, aşa cum era înţeles acest proces de înnoire spirituală în comunităţile euharistice ale veacurilor primare, înseamnă a se angaja cu toată fiinţa într-un pelerinaj interior ce are ca ţintă Împărăţia lui Dumnezeu. Unei civilizaţii antropofage trebuie să i se răspundă cu o viaţă creştină autentică, deopotrivă ascetică şi sacramentală, profetică şi comunitară, capabilă să asimileze experienţele pozitive ale culturii moderne şi să exorcizeze deviaţiile acesteia. Înnoirea în cult şi în misiune, în spiritualitate şi în morala socială este vitală pentru fiecare generaţie creştină, Scriptura şi Tradiţia impunându-se a fi receptate nu ca simplu patrimoniu de muzeu, ci ca moduri esenţiale de întâlnire cu Absolutul. |
|
