| |
Abstract: Învăţămâtul teologic greco-catolic de la catacombe la
timpurile actuale. Poarta deschisă de revoluţia tinerilor din decembrie 1989, rămasă
pentru Biserica Blajului doar întredeschisă, ne-a oferit mărturii emoţionante, dar
pertinente, despre soarele românilor răsărit la Blaj, după expresia poetului naţional,
care nu a putut fi stins.
Scoaterea din viaţa publică a determinat, mai ales după 1964, când, la
presiunea Occidentului, au fost eliberaţi deţinuţii politici, replierea, întoacerea la
exemplul timpurilor de persecuţie de la începuturile creştinismului, intrarea în
catacombe, chiar dacă, aşa cum s-a remarcat cu un anumit zâmbet, catacombele erau
la etaj.
Mărturiile culese după ‘89 au învederat cu forţa evidenţei că Biserica nu a
încetat să existe instituţional, sistematic.
Acelaşi drum l-a avut şi învăţământul, formarea clerului de clandestinitate,
care s-a dovedit de o importanţă crucială pentru viaţa Bisericii în primii ani după
1989.
Luminaţi de sus şi în cooperare cu cei care deţineau ordinariatul diecezan, în
lipsa episcopilor, atât foştii profesori, foarte tineri înainte de 1948, precum pr. prof.
E. Popa, pr. prof. N. Pura etc., cât şi preoţii cu licenţă în teologie sau în domenii
apropiate, filosofie, de exemplu, să se constituie în magiştri în jurul cărora s-au strâns
discipoli care, în ciuda stării de prigoană, au dat curs „chemării de Sus” la preoţie şi
au studiat teologia în condiţii de clandestinitate, după un program de pregătire
individuală urmată de examene periodice.
Revoluţia din decembrie 1989 a tinerilor ne-a luat un pic prin surprindere, în
sensul că în clandestinitate nu am făcut „simulări” de cum ne vom comporta daca ar
urma să ieşim din catacombe. Şi acest lucru s-a văzut de la început şi se resimte şi azi,
mai ales în ce priveşte raporturile cu Statul Român, Biserica Ortodoxă Română şi cu
recuperarea patrimoniului bisericesc şi cultural.
În ce priveşte însă învăţământul consider ca ne-am mişcat repede, beneficiind
de sprinteneala de gândire şi acţiune a monseniorului T. Langa, pe atunci ordinarul
locului, şi de experienţa în domeniul administraţiei universitare a unor preoţi din
clandestinitate.
Astfel, la Cluj, în aprilie 1990 s-a redeschis practic învăţământul teologic
pastoral şi didactic sub îndrumarea preoţilor ieşiţi din catacombe.
Între timp s-a pregătit şi documentaţia prin care ceream noilor autorităţi să
consemneze hotărârea noastră de a ne relua învăţământul teologic pastoral şi a-l extinde şi pentru laici, viitori profesori de religie, şi să aprobe reînfiinţarea institutelor
de teologie dinainte de 1948. La acestea s-a adăugat cel de la Baia Mare, înfiinţat
pentru prima oară acum şi care, din acest motiv, a funcţionat un timp în cooperare
administrativă cu Institutul din Cluj. Articolul urmăreşte în detalii demersurile pentru aprobarea planurilor de
învăţământ, încadrarea în UBB şi extinderea ei şi la Institutele de la Blaj şi Oradea,
obţinerea primului aviz provizoriu de funcţionare, a primei acreditări.
Cum văd supravieţuirea şi chiar revigorarea învăţământului nostru catehetic.
Una din căi ar fi învăţământul catehetic parohial. Consider că această cale
este o linie nu numai posibilă, dar şi necesară, învăţământ care să se adreseze nu
numai vârstei şcolare, ci şi credincioşilor de alte vârste.
În ce priveşte viitorul învăţământului nostru teologic superior, cu cele două
componente: teologia pastorală şi teologia didactică, viitorul său poate fi asigurat prin
oferta parohială a locurilor de muncă şi prin organizarea adecvată, în conformitate cu
noile curente rezultate din aplicarea Declaraţiei de la Bologna.
Problema care, mi se pare mie şi nu numai mie, pentru orice variantă de
studii, în care suntem deficitari, este aceea a formării spirituale a absolvenţilor.
Suntem, mai mult sau mai puţin, la acelaşi nivel cu facultăţile „laice”, care nu
au decât ocazional momente formative în procesul academic, şi aşa absolvenţii noştri
intră în viaţa socială cu o pregătire profesională puternic concurată de colegii lor de la
alte faculăţi (Litere, Istorie-Filosofie, Asistenţă Socială) şi cu o formare spirituală
adesea la nivelul vârstei şcolare gimnaziale sau pregimnaziale.
De fapt aceasta mi se pare problema fundamentală a învăţământului nostru
teologic universitar şi nu în primul rând cea de adaptare la noile linii administrative
academice, în care, cu un efort mental şi organizatoric adecvat, ne putem încadra
uşor. |
|
