| |
Rezumat articol ediţie STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
În partea de jos este prezentat rezumatul articolului selectat. Pentru revenire la cuprinsul ediţiei din care face parte acest articol, se accesează linkul din titlu. Pentru vizualizarea tuturor articolelor din arhivă la care este autor/coautor unul din autorii de mai jos, se accesează linkul din numele autorului. |
|
| |
Rezumat: Comuniunea omului cu Dumnezeu reprezintă în sine o taină, experimentată în rugăciune şi într-o viaţă duhovnicească, ce nu poate fi pe deplin cuprinsă în concepte raţionale, iar adevărata viaţă duhovnicească constă în unirea dintre minte şi inimă, mai precis coborârea sau cufundarea minţii în inimă. Sf. Marcu Ascetul consideră că adâncul inimii, unde trebuie să coboare mintea, este tronul sau locul unde Se sălăşluieşte, prin Botez, Hristos şi Duhul Sfânt, sau mai bine zis Sf. Treime. Absenţa acestei înţelegeri a inimii a determinat unii autori să adopte schema platonistă, făcând deosebirea între inimă şi minte, utilizând puţin termenul de ”inimă”, şi chiar atunci când apare, el este asociat fie cu sentimentele, sau este tratat ca un echivalent al ”minţii” (nous), concepţie întâlnită la Origen, Evagrie sau Dionisie Areopagitul, în timp ce alţi autori patristici care continuă să folosească cuvântul ”inimă” aşa cum îl prezintă şi Scriptura, desemnând centrul spiritual al întregii persoane, concepţie întâlnită la Sf. Marcu, Diadoh, Avva Isaia, Ioan şi Varsanufie, Ioan Scărarul sau Isaac Sirul. Dacă sintaxa semitică a limbii le-a oferit creştinilor de limbă siriacă posibilitatea de a înţelege limbajul specific Scripturii, nu este de mirare că întâlnim la asceţii sirieni, mai mult decât la cei egipteni, doctrina inimii, cu articulare scripturistică. Autorii sirieni, începând cu sfârşitul secolului al IV-lea, au adăugat la tradiţiile lor literare şi teologice o spiritualitate biblică profundă, cu forme retorice greceşti avansate, contribuind astfel la formarea sintezei spirituale bizantine ce va avea loc mai târziu. Cele două perspective vor fi în cele din urmă definitiv contopite şi transmise de către sinteza bizantină a tradiţiei ascetice de după secolul al X-lea, sinteză ce se contura încă din secolele al V-lea şi al VI-lea, în scrierile Părinţilor greci şi sirieni. Astfel vom putea înţelege mai bine insistenţa care se pune în spiritualitatea răsăriteană pe îndemnurile legate de paza inimii, luarea-aminte la inimă, curăţia inimii, rugăciunea şi atenţia la inimă, ca şi pe prezenţa lui Dumnezeu în inima omului.
Cuvinte cheie: Rugăciune, inimă, spiritualitate, Sf. Părinţi, Vehiul Testament, Noul Testament. Sf. Marcu Ascetul.
|
|
