| |
Rezumat articol ediţie STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
În partea de jos este prezentat rezumatul articolului selectat. Pentru revenire la cuprinsul ediţiei din care face parte acest articol, se accesează linkul din titlu. Pentru vizualizarea tuturor articolelor din arhivă la care este autor/coautor unul din autorii de mai jos, se accesează linkul din numele autorului. |
|
| |
Rezumat: Suspinul naturii şi puterea maleficului. Introducere în teologia creaţiei. Rezumat: În sfera semantică a termenului „rău” se pot face următoarele diferenţieri: rău natural (ex. catastrofele naturale); rău moral (răul etic produs din vină); rău ontologic (caracterul finit şi limitarea intrinsecă naturii create, capacitatea de a greşi, efemeritatea); şi răul ca separare de Dumnezeu. Concomitent momentului Iov, Epicur formulează problema teodiceei („sau Dumnezeu vrea să înlăture răul dar nu poate şi atunci nu e atotputernic, sau poate dar nu vrea şi atunci nu mai e bun, sau nici nu vrea şi nici nu poate şi atunci nu e nici atotputernic şi nici bun, sau şi vrea şi poate, dar atunci de unde vin relele şi de ce El nu le îndepărtează?”). Termenul „teodicee” e creat de către Leibniz în 1697. Teodiceea presupune aducerea lui Dumnezeu într-un proces în faţa raţiunii umane sub acuza suferinţei. Răspunsurile la întrebarea teodiceei urmează două perspective: 1. răul ca lipsă a binelui şi 2. răul ca rezultat al greşelii, ca pedeapsă dreaptă, ispită şi punere la încercare. Prima perspectivă de soluţionare a teodiceei deoarece neagă consistenţa ontologică a răului justifică definirea creaţiei ca „bună foarte”, dar plasează apariţia răului la nivelul păcatului lui Adam, într-o primă interpretare potrivit textului din Romani 8,20 acesta fiind generatorul întregului rău, chiar şi a răului natural. Această interpretare nu este acceptată de autor întrucât ar contraveni tezelor ştiinţifice privind evoluţia naturii. El propune o soluţie teodiceei nu din perspectivă antropologică, ci cosmologică; astfel lumea este creată deci ea în sine este în pieire, în deşertăciune şi moarte pentru că nu are în sine principiul existenţei sale; prin urmare Dumnezeu nu are nici o vină în înzestrarea lui Adam cu liber arbitru care ar fi adus prin păcat moartea. Dumnezeu creează integral lumea „la început”, ordinea fiind principiul evolutiv imanent lumii, prin ea lumea fiind pusă sub pronia divină. Creaţia „bună foarte” este o faptă bună a lui Dumnezeu, dar sintagma nu defineşte lumea senzorial-materială. Lumea senzorial materială apare ca mişcare a lumii ideatice din nous, „răul” ei apărând tocmai prin această mişcare de separare faţă de Creator. Astfel suferinţa naturii devine deductibilă din însăşi mişcarea ei, şi dacă această mişcare (evoluţie) e una înspre Creator atunci ea devine o modalitate de ajungere la Acesta. |
|
