| |
Rezumat: Aparent retrasă privirilor, discretă în înfăţişarea sa arhitecturală modestă şi aproape îngenuncheată sub povara acoperişului de ţiglă, vechea biserică de lemn a satului Tău (com. Roşia de Secaş, jud. Alba) nu încetează să uimească prin valoarea şi complexitatea ansamblului pictural pe care l-a acumulat de-a lungul timpului. Subiect al unor cercetări minuţioase desfăşurate în anii ’70-’80 ai veacului trecut de Ioana Cristache-Panait şi foarte recent de Ioana Rustoiu, întrebările cele mai arzătoare pe care le-a ridicat fie şi-au găsit deja răspunsul, fie păreau de nedezlegat, din cauza penuriei informaţionale. Câteva dintre acestea din urmă şi-au aflat rezolvarea în urma unui demers de recuperare a activităţii zugravilor de la Feisa, tardiv însă pentru a mai putea fi exploatate în materialul care le-a fost dedicat, publicat şi el de curând. Vom încerca, în acest context, să completăm tabloul unui monument de excepţie, după ce, în prealabil, vom proceda la o prezentare rezumativă a concluziilor deja exprimate. Edificiul a fost înălţat cândva în secolul al XVIII-lea, fără a se putea preciza dacă anul 1780, reţinut de istoricul parohiei, se referă la momentul construirii sau doar la o renovare de mai mari proporţii, prilej cu care biserica va fi fost şi zugrăvită. Inscripţia “Popa Radu 1820” de pe piciorul mesei altarului a fost menită, în mod cert, să rememoreze doar o importantă prefacere, ce a presupus prelungirea spre vest a navei şi supraînălţarea sa cu o clopotniţă la care, din motive de siguranţă, s-a renunţat în 1921. Podoaba picturală a fost executată în mai multe etape. Într-o relativă ordine cronologică, edificiul a fost vizitat de zugravii Ivan din Răşinari, căruia i-au fost atribuite cele şapte icoane păstrate din zestrea bisericii, datate în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, apoi de un zugrav anonim căruia i se datorează pictura navei, total distrusă, probabil şi partea superioară a tâmplei, intradosul şi spatele acesteia; între 1822-1829 poate fi plasată o a treia prezenţă artistică la Tău, zugravii Savu şi Simion Poienaru din Laz fiind certamente autorii picturii din altar, uşile împărăteşti, crucea cu molenii şi friza apostolilor de pe tâmplă fiind de asemenea opera lor. Din perspectiva unor preocupări colaterale, care şi-au propus descifrarea contextului artistic în care s-a format Iacov Zugravul din Răşinari, întemeietorul şcolii de pictură de la Feisa, grupul de icoane de la Tău atribuite lui Ivan din Răşinari a fost privit ca o sursă a unor foarte importante răspunsuri. Studiul lor s-a oprit însă la analiza celor dedicate Maicii Domnului şi Mântuitorului, în care au fost descoperite suficiente indicii pentru a conchide în grabă că Popa Ivan din Răşinari a fost unul dintre maeştrii pe lângă care şi-a făcut Iacov ucenicia. Intenţia de a alcătui un studiu aprofundat pe acest subiect a scos însă la lumină aspecte cu totul nebănuite, care, chiar dacă nu îl aduc neapărat pe Ivan mai aproape de Iacov, aduc Tăul foarte aproape de familia celui din urmă. Astfel, în grupul celor şapte icoane atribuite iniţial toate lui Ivan din Răşinari s-a dovedit că se afla una zugrăvită în realitate de Gheorghe, fiul lui Iacov, o temă pe care nu am mai descoperit-o în creaţia sa, chiar dacă subiectul reprezentat era însuşi sfântul său omonim. Apoi, personajele din scena Cinei celei de Taină de pe intradosul timpanului de est vădesc izbitoare asemănări cu figurile din creaţiile lui Stan, fratele lui Iacov, alte obiecte, trecute până acum cu vederea, precum o cruce cu postament atribuibilă lui Vasile Ban şi un prapor realizat de unul dintre ultimii meşteri zugravi de la Feisa, indicând o relaţie constantă şi îndelungată cu centrul artistic de pe valea Târnavei Mici. Vom proceda în continuare la o analiză a fiecărei piese, cu speranţa că argumentaţia noastră în favoarea acestor atribuiri va fi suficient de credibilă pentru a considera încheiată, la biserica din Tău, măcar problematica ridicată de prezenţele artistice. Privind obiectele repertoriate ca documente capabile să contribuie măcar la nuanţarea dacă nu la lămurirea multelor necunoscute din istoria bisericească şi a artei românilor ardeleni, observăm că vechea biserică a satului Tău este depozitara unui foarte preţios ansamblu informaţional. Astfel, toate cele şase icoane ale lui Ivan din Răşinari oferă argumente pentru o relaţie maestru-ucenic între acesta şi Iacov din Răşinari. Combinaţia de culori, şabloanele după care sunt redate personajele, anumite clişee în maniera de execuţie sunt comune şi uşor vizibile şi chiar dacă e vorba de elemente regăsibile în opera tuturor zugravilor activi în primele decenii ale veacului al XVIII-lea, Ivan însuşi învăţând meserie pe lângă unii dintre aceştia, iar Iacov desăvârşindu-se de asemenea în preajma lor, apropierile care se pot face între creaţiile celor doi răşinăreni se justifică prin mult mai mult decât principiile de exprimare artistică ale şcolii brâncoveneşti. Nu am reuşit să identificăm pe ce se bazează afirmaţia lui Vasile Drăguţ conform căreia popa Radu, tatăl zugravilor Iacov şi Stan, era “el însuşi cunoscut ca zugrav”, dar descendenţa răşinăreană comună a lui Ivan şi Iacov poate ascunde chiar o relaţie de rudenie, în acest caz de unchi şi nepot şi, în condiţiile lipsei din conscripţii a popii Radu, ceea ce presupune o prematură dispariţie, chiar o preluare de către Ivan a sarcinii de creştere şi educare a fiilor fratelui său, pe care, motivat fiind şi de extraordinarul lor talent, îi va fi dus cu sine pe şantierele unde a lucrat, precum şi în sudul Carpaţilor, unde par să îl fi mânat şi alte motivaţii decât cele legate de meşteşugul zugrăvirii. O apropiere între cei doi este de bănuit chiar şi numai prin simplul fapt că împărtăşeau aceeaşi profesie şi proveneau din aceeaşi comunitate, situaţie valabilă şi pentru Nistor Dascălul, celălalt zugrav răşinărean, colaborator al Popii Ivan, cu a cărui creaţie opera lui Iacov dovedeşte de asemenea destule tangenţe, precum şi pentru Stan, fratele lui Iacov, un studiu aprofundat al operei sale fiind de natură să ofere lămuriri suplimentare asupra formării şi a maeştrilor care i-au îndrumat pe fiii popii Radu. În ce măsură pot contribui grupul de icoane şi atribuirea zugrăvelii din secolul XVIII la lămurirea vechimii construcţiei bisericii este o întrebare al cărei răspuns trebuie cumva armonizat cu acel an 1780 reţinut de istoricul parohiei. Dată fiind strânsa relaţie de rudenie între zugravii Stan şi Gheorghe, am putea bănui o prezenţă simultană a lor la Tău, Gheorghe sosind aici mai degrabă cu intenţia revederii cu unchiul său, prilej folosit totuşi de localnici pentru a-i comanda celebrului artist executarea unei noi icoane de hram. Acest eveniment a putut avea loc în 1780, anul zugrăvirii, rămas în memoria colectivă “ajutată” foarte probabil şi de o pisanie astăzi pierdută, sfârşind prin a se confunda cu cel al edificării bisericii. Bănuim această confuzie pe baza următorului considerent: pare nefiresc ca grupul de şase icoane executate de Ivan din Răşinari să nu conţină şi icoana de hram sau ca tocmai aceea să se fi deteriorat în aşa măsură încât să necesite înlocuirea ori să fi dispărut între timp. Mai mult, în anii când Ioana Cristache-Panait a vizitat biserica, patru dintre ele împodobeau încă iconostasul, în vreme ce dublurile icoanelor împărăteşti, împreună cu icoana Sfântului Gheorghe erau aşezate în pronaos. Hramul, rarisim între vechile noastre biserici, şi locul periferic destinat tocmai icoanei care-l reprezenta ne fac să credem că, iniţial, biserica a avut o altă dedicaţie, cea a Sfinţilor Arhangheli, de altfel cea mai frecventă în actualul areal al judeţelor Alba şi Mureş, vechea icoană de hram rămânând şi pe mai departe la locul ei pe iconostas. Schimbarea de hram s-a putut produce tocmai în acel an 1780, când biserica a avut nevoie de o resfinţire, după amplele lucrări de înfrumuseţare suferite, evenimentul putând fi receptat ca o (re)întemeiere, în condiţiile în care o biserică trebuie să fi existat în sat şi înainte de această dată, cea mai evidentă dovadă constituind-o tocmai icoanele lui Ivan din Răşinari. Dintr-un alt unghi de vedere, devine oarecum greu de înţeles de ce, la abia 40 de ani de la execuţie, pictura lui Stan Zugravul a avut nevoie, în altar, de o înnoire de asemenea proporţii încât s-a recurs practic la o repictare a pereţilor, inclusiv a părţii superioare de pe spatele tâmplei, pe care a fost refăcută şi friza Apostolilor. O catastrofă – o prăbuşire sau un incendiu – sunt mai greu de acceptat, deoarece au rămas intacte scenele de deasupra, de pe bolta absidei şi cea de pe intradosul timpanului, iar structura de bază a iconostasului nu pare să fi fost nici ea afectată. Să fi fost vorba doar de un capriciu al preotului care a păstorit în acei ani? Să fi fost necesară o înlocuire a unei părţi importante a bârnelor care compuneau edificiul în acel loc? Să fi rămas acele părţi nezugrăvite încă din 1780? Ioana Cristache-Panait bănuia o repictare, atribuindu-i lui Savu Poienaru doar împrospătarea vechii picturi. Ioana Rustoiu nu a sesizat o suprapunere de straturi picturale, atribuind exclusiv zugravilor din Laz execuţia componentelor care nu aparţin veacului al XVIII-lea. Cum starea actuală de degradare a construcţiei nu mai permite observaţii în măsură să lămurească ce s-a întâmplat, motivaţia invitării la Tău a Poienarilor este condamnată să rămână o enigmă. Privind retrospectiv ultimul veac din existenţa bisericii de lemn din Tău, surprinde discrepanţa între sărăcia celor care au trăit într-o vreme cu infinit mai multe oportunităţi decât strămoşii lor din secolele XVIII-XIX, dar care n-au mai fost în stare decât să asiste neputincioşi la ruinarea lăcaşului, şi eforturile antecesorilor, care i-au invitat la Tău pe unii dintre cei mai buni zugravi ai timpurilor, figuri emblematice ale artei brâncoveneşti şi postbrâncoveneşti. Căci, într-o perspectivă statistică, biserica din Tău ocupă primul loc în ceea ce priveşte cantitatea lucrărilor executate de Popa Ivan din Răşinari, fiind, la nivelul cunoştinţelor de la ora actuală, cel mai important depozitar al operei sale. Aceeaşi poziţie o conferă icoana executată de Gheorghe Zugravul câtă vreme va rămâne singura reprezentare a Sfântului Gheorghe cunoscută din opera sa, iar dacă atribuirea lui Stan Zugravul a decorului părţii superioare a tâmplei şi a imaginii Sfintei Treimi este corectă, avem încă un motiv pentru a privi biserica de la Tău ca pe unul dintre cele mai importante monumente de artă religioasă de pe cuprinsul judeţului Alba. Cu un asemenea palmares, discretul lăcaş capătă noi dimensiuni, contribuind în mod hotărâtor la descifrarea unor importante pagini din istoria artei româneşti transilvănene.
Cuvinte cheie: biserică, pictor, Popa Ivan din Răşinari, Stan din Răşinari, Iacov Zugravul, Gheorghe, fiul lui Iacov, pictura murală, icoana, Acmariu, Savu Poienaru, Simion Poienaru, Laz, atelier de pictură, Sibiel, Tău. |
|
