| |
Rezumat articol ediţie STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
În partea de jos este prezentat rezumatul articolului selectat. Pentru revenire la cuprinsul ediţiei din care face parte acest articol, se accesează linkul din titlu. Pentru vizualizarea tuturor articolelor din arhivă la care este autor/coautor unul din autorii de mai jos, se accesează linkul din numele autorului. |
|
| |
Rezumat: Având neşansa de a fi fost învins şi de a fi intrat în conul de interes al reprezentanţilor ideologiei oficiale constantiniene – Lactantius, Eusebius de Caesarea, autori de panegirice – Maxentius (306-312) a beneficiat de o imagine constant negativă în surse, ale cărei avataruri se resimt până în istoriografia contemporană . Reanalizând critic informaţiile literare din Antichitatea târzie (p. 9-22), dar aducând în discuţie şi alte categorii de izvoare – epigrafice, monetare, monumentale – şi utilizând o bibliografie recentă, Ramiro Donciu a înfăţişat un alt portret al fiului lui Maximianus, mai ales din perspectiva strădaniilor depuse de acesta pentru a-şi clarifica situaţia în cadrul Tetrarhiei (p. 57-88) şi a măsurilor şi iniţiativelor luate în favoarea creştinismului (p. 106-116). Din acest ultim punct de vedere, autorul prezentei biografii merită toată aprecierea pentru efortul de a surprinde cu subtilitate meandrele politicii religioase a lui Maxentius, al cărei obiectiv fundamental a fost concilierea dintre credinţa oficială păgână a Imperiului condus de tetrarhi şi creştinismul profesat de el; totuşi, opinia conform căreia „politica de recunoaştere şi integrare a creştinismului de către statul roman începe o dată cu Maxenţiu, care a fost adevăratul iniţiator al politicii procreştine” (p. 114) ni se pare uşor apologetică. Cu aceeaşi atenţie sunt analizate campania lui Constantinus contra lui Maxentius din 312 şi dezastrul de la Pons Milvius din 28 octombrie acelaşi an, datorat completei derute în care a fost pus „tiranul” de către aristocraţia senatorială duplicitară (p. 117-138), beneficiară, apoi, a solicitudinii învingătorului (p. 139-148). |
|
