“Ulise” de James Joyce: Regăsirea Sinelui în Trup. Pe parcursul lucrării de față, teza principală este că romanul Ulise reprezintă o totalitate de entelehii menite să ghideze cititorul spre consubstanţialitate cu sinele, vizând, în mod special, publicul irlandez de la început de secol al XX-lea. Lucrarea evidenţiază cel mai metempsihotic aspect ale cărţii, anume abilitatea sa de a-l ghida pe cititor dincolo de povestirile auto-justificatoare ale sinelui şi spre originea conştiinţei umane, anume trupul individual. Astfel, corpul lui Ulise are menirea de a izbăvi cititorul întru faptul concret de a fi, chiar în timp ce acesta îşi suspendă existenţa individuală pentru actul citirii. O astfel de perspectivă asupra romanului necesită re-găsirea corpului uman în universul acţiunii propriu-zise, apoi continuând cu modul în care acesta este transformat de încadrările care se suprapun şi/sau intercalează cu cel dintâi.

Cuvinte cheie: Ulise, uzul corpurilor, zonă de non-conștiință, naratologie corporală, Agamben, Damasio, Punday.