Rezumat: Cameleonul roșind, imaginația poetică de la Shakespeare la Keats. Atunci când poetul romantic John Keats l-a asemuit pe William Shakespeare unui cameleon, departe de a fi original, el recurgea la o venerabilă tradiție de a trasa analogii între oameni și reptila ce își poate schimba culoarea. În critica literară, analogia e de obicei înțeleasă ca referindu-se la nedeterminarea poetică; în socio-psihologie, la versatilitatea oportunistă a identității, conștientă ori inconștientă. Studiul de față urmărește evoluția tropului cameleonului polivalent de la tratatele de zoologie din antichitate, prin literatura de mistere și opere de psihologie și despre vrăjitorie renascentiste și din modernitatea timpurie, până la piesele lui Shakespeare. Lucrarea arată în mod specific modul în care cameleonul a ajuns să capete o imaginație și cum aceasta a fost, pe de o parte, un instrument în declanșarea acelui tip de absorbție inter-subiectivă pe care Keats a emblematizat-o în actul de a roși, și, pe de altă parte, proiectivă într-un sens apropiat teoriei asupra imaginației a lui Hazlitt. Ca rezultat, lucrarea pune într-o nouă lumină nu doar trăsăturile artei lui Shakespeare și poetica romantică, dar și concepțiile anterioare asupra imaginației și asupra rolului generativ al analogiei zoologice în formulările acestora.

Cuvinte-cheie: imaginație, cameleon, William Shakespeare, John Keats, a roși