Rezumat articol ediţie STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
În partea de jos este prezentat rezumatul articolului selectat. Pentru revenire la cuprinsul ediţiei din care face parte acest articol, se accesează linkul din titlu. Pentru vizualizarea tuturor articolelor din arhivă la care este autor/coautor unul din autorii de mai jos, se accesează linkul din numele autorului.
Autori: OLGUȚA LUPU.
Melodiei (în sensul tradițional de structură orizontală fredonabilă, relativ ușor de reținut) i s-a aplicat în secolul trecut, timp de mai multe decenii, un soi de cenzură, fiind aproape izgonită din cetatea muzicii culte. Pentru compozitorii români de după război, presiunea s-a manifestat pe două direcții diferite. Pe de o parte, mode, dogme și canoane ale muzicii savante au împins melodia către o zonă prohibită. Pe de altă parte, relația simbiotică stabilită în regimul comunist între melodie și textul/mesajul propagandistic a făcut ca refuzul cantabilității să devină, pentru elita intelectuală, o formă de delimitare de ideologia oficială.
Și totuși, în ciuda acestor circumstanțe ingrate, melodia rămâne unul dintre cele mai eficiente mijloace de individualizare, de personalizare a unei structuri muzicale. Poate mai mult decât la oricare dintre colegii săi de generație, dorul de melodie a determinat la Vieru găsirea unor soluții viabile de găzduire a pasagerului semiclandestin, rămânând totodată în spațiul inovației. Lucrarea pe care o vom cerceta mai îndeaproape este Narațiune II pentru saxofon și orchestră (1985), în care Vieru creează un dialog multistratificat cu trecutul și prezentul, prin inserarea cântecului Frère Jacques.