AMBIENTUM BIOETHICA BIOLOGIA CHEMIA DIGITALIA DRAMATICA EDUCATIO ARTIS GYMNAST. ENGINEERING EPHEMERIDES EUROPAEA GEOGRAPHIA GEOLOGIA HISTORIA HISTORIA ARTIUM INFORMATICA IURISPRUDENTIA MATHEMATICA MUSICA NEGOTIA OECONOMICA PHILOLOGIA PHILOSOPHIA PHYSICA POLITICA PSYCHOLOGIA-PAEDAGOGIA SOCIOLOGIA THEOLOGIA CATHOLICA THEOLOGIA CATHOLICA LATIN THEOLOGIA GR.-CATH. VARAD THEOLOGIA ORTHODOXA THEOLOGIA REF. TRANSYLVAN
Rezumat articol ediţie STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
În partea de jos este prezentat rezumatul articolului selectat. Pentru revenire la cuprinsul ediţiei din care face parte acest articol, se accesează linkul din titlu. Pentru vizualizarea tuturor articolelor din arhivă la care este autor/coautor unul din autorii de mai jos, se accesează linkul din numele autorului.
Autori: MIRCEA DUȚU.
DOI: 10.24193/SUBBiur.65(2020).4.6
Published Online: 2021-04-16
pp. 246-285
VIEW PDF
FULL PDF
ABSTRACT.
Înfăptuirea unității constituționale (exprimată prin adoptarea Constituției din 29 martie 1923) și a unificării legislative (realizată în trei etape, în special prin extinderea legiuirilor din Vechiul Regat în: 1928, Basarabia, 1938 Bucovina și 1943 Transilvania) au constituit acte naționale majore aferente procesului de desăvârșire a unirii politice din 1918 și consolidării statului național unitar român. Ele au provocat ample dezbateri politico-doctrinare în care s-au confruntat, în termeni specifici, dincolo de interese și priorități conjuncturale cele trei mari viziuni juridice și concepții asupra justiției din Europa timpului, aflate în prezență în România întregită: cea neolatină, preponderent formalistă, cea austriacă, a „dreptății materiale” și, respectiv, marca rusească, puternic socială. Dacă asupra necesității și chiar urgenței unificării legislative a existat unanimitate, disputele au purtat în privința metodei de realizare, iar rezistențele regionale au întârziat realizarea sa efectivă și deplină. Experiențele generate în aceste contexte – de la cele patru anteproiecte de pact constituțional, la legi de uniformizare parțială, codificări reușite – Codul penal și Codul de procedură penală intrate în vigoare în 1937 – ori eșuate – Codul civil, Codul de procedură civilă și Codul comercial, promulgate din 1939–1940, dar a căror punere în aplicare a fost amânată sine die , impunându-se în cele din urmă extinderea legislației din Vechiul Regat în provinciile alipite – au prezentat și importante semnificații științifico-culturale. Ele au confirmat constituirea unui model românesc de dezvoltare juridică, edificat pe moștenirea romanică, aderarea la modernitatea juridică neolatină, purtând amprentă proprie consolidată și diversificată de receptările și sinteza unificării juridice interbelice. În același context unificator, de sinteză europeană și afirmare proprie s-a cristalizat și o școală română de drept și o doctrină națională în materie. Tradițiile atunci configurate și definitivate au generat reperele unei identități juridice care au persistat peste timp și cu nuanțările cuvenite servesc astăzi ca orientări indispensabile în acceptarea și exprimarea integrării europene și globalizării generalizate în sensul unei hibridizări și dialog, și nu al impunerii unilaterale și ștergerii particularităţilor juridice naționale.
Cuvinte cheie: unitate constituțională; unificare legislativă; Constituția din 1923; continuitate organică; codificare; dezvoltare juridică; știința dreptului; cultură juridică; stat unitar; autodeterminare; școala românească de drept; integrare europeană; globalizare
