În Evul Mediu, credința este valoarea comună care îi unește pe oameni într-o comunitate specifică numită Societas Christiana sau Christianitas. Mai mult, între secolele al XI-lea și al XIII-lea, este inserat și dreptul în această ecuație a unității, așadar Societas Christiana devine o unitate prin credință, printr-un drept comun universal și prin instituții specifice. Toate aceste elemente le regăsim din secolul al XIII-lea și în regatul maghiar, inclusiv în Transilvania.Din secolul al XII-lea, dar cu precădere în secolul al XIII-lea, spațiul periferic transilvănean se conectează la realitățile canonice din Occident prin infiltrarea ordinelor monahale centralizate, ce implică ingerința Sfântului Scaun în această zonă. În plus noi adăugăm încă un instrument de conexiune, anume dreptul instituțiilor ecleziastice de a apela la Scaunul Apostolic, care se definește ca instanță supremă de judecată. Cu toate că Transilvania este o regiune periferică în Christianitas, ea se adaptează prin faptul că asimilează principiile de drept roman în chestiunea judecării proceselor ecleziastice. În acest fel semnalăm, în această zonă, începând cu anul 1199, existența unui fenomen juridic viu și complex a cărui analiză ne ajută să cunoaștem cu o mai mare claritate realitățile din Transilvania în secolul al XIII-lea. Înainte de a discuta despre chestiunea apelului în Transilvania, dorim să clarificăm în câteva cuvinte originea și evoluția legislației acestui instrument la nivel european, în secolele al XII-lea și al XIII-lea.

Cuvinte cheie: apelurile în dreptul canonic, instituții ecleziastice, Drept canonic, Evul Mediu, Transilvania medievală, Sfantul Scaun