Rezumat: Bucureşti, 19 februarie / 3 martie 1886: “…pricepe oricine cât de şubredă şi puţin durabilă va fi pacea aceasta”. La doar câţiva ani după războiul din 1877-1878 dintre Imperiu rus şi Imperiul otoman, în care fusese implicată şi România şi care avusese un rol important, izbutind să-şi câştige independenţa de stat, situaţia din Peninsula Balcanică a cunoscut noi momente tensionate. Pe fondul aşa-zisei crize bulgare de la sfârşitul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, în care interesele ruseşti au jucat, din nou, un rol important, alături de implicarea altor Mari Puteri, a avut loc, în noiembrie 1885, un conflict armat între Serbia şi Bulgaria, provocând o îngrijorare generală la nivel continental. Aflată în imediata vecinătate a conflictului, România a încercat să contribuie la soluţionarea acestuia, dorind să evite o nouă invazie rusească şi o tensionare a relaţiilor cu puternicul vecin de la răsărit.Alegerea Bucureştiului drept loc de desfăşurare a negocierilor păcii şi de semnare a tratatului dintre Serbia şi Bulgaria a reprezentat inclusiv un semn al aprecierii şi al prestigiului de care se bucurau statul român şi regele Carol I, în primul rând datorită abordării echilibrate şi prudente manifestate în privinţa politicii externe şi a relaţiilor internaţionale. Cu toate acestea, la nivelul istoriografiei româneşti s-a încetăţenit, de mai multă vreme, percepţia eronată a unui rol important pe care România l-ar fi avut în finalizarea conflictului şi în semnarea păcii de la Bucureşti, percepţie contrazisă de realităţile istorice şi de mărturiile din epocă.

Cuvinte cheie: criza bulgară, războiul sârbo-bulgar, Regatul României, Carol I, pacea de la Bucureşti.