Traian şi Antoninii în discursurile politice ale lui Themistius. Încă acum jumătate de secol, într-un studiu amplu, rămas până astăzi de re- ferință, cunoscutul bizantinolog Gilbert Dagron a analizat cu multă acribie problemele de natură filosofică și morală abordate, în cea mai autentică tra- diție elenistică, în discursurile sale politice de către Themistius (cca. 317 – cca. 388), panegirist de Curte și reprezentant de frunte al celei de-a doua so- fistici – bunul suveran, natura regalităţii, tipologia actelor de justiţie, intelec- tualii, puterea şi libertatea de expresie, toleranţa religioasă ş.a. Totodată, atât savantul francez, cât și exegeți ulteriori ai operei retorului constantinopolitan au atras atenția asupra manierei specifice în care acest „eretic” al elenismului târziu (Lellia Cracco Ruggini), a folosit şi semantizat într-o manieră proprie tradiţia literară clasică, luându-și libertatea de selecta, manipula, reelabora şi chiar a inventa formule, expresii sau exemple preluate din sursele antice di- rect sau prin intermediari. Acest fapt se desprinde şi din referinţele la împă- rații Antonini (dinastia Ulpia-Aelia), respectiv Traian, Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius (nu sunt mențiuni despre Nerva și Commodus). Din- tre personajele istorice, acestea sunt cele mai des menționate în orațiile sale, alături de Alexandru Macedon. De numele lui Traian se leagă o problemă care a făcut carieră în literatura și istoriografia antichității târzii, anume ori- ginea traianică și antonină a lui Theodosius, element fundamental al propa- gandei legitimiste teodosiene (acesteia îi este atașat și numele vestitului general Lusius Quietus). Această falsa (?) genealogie creată de Themistius nu ne interesează în comunicarea de față; despre ea s-a scris foarte mult în istoriografie, inclusiv în ultimele decenii. În rest, numele Antoninilor, ca și al altor personalități din istoria greco-romană sau orientală amintite de acesta, nu reprezintă altceva decât o enumerare de nume dintr-un cumul de nume subsumate argumentației ideilor filosofice, etice sau politice dezbătute în discursuri. Pentru Themistius, mai importante decât evenimentele politice, faptele militare, problemele administrative sunt un aspect al caracterului, o calitate sau un defect al unui personaj istoric, în speță, al unui împărat roman, care, adesea, amintite fără detalii semnificative, dar semantizate în funcţie de contextul politic, de public, de tematică, de evoluţia argumentaţiei, pot deveni referențiale pentru conduita deținătorilor puterii suverane cărora le erau adresate orațiile sale. Este vorba despre o justiție echitabilă, ghidată de clemență, și de bunăvoință față de inamici (Traian, Marcus Aurelius), filantropia (susținută pe baza cunoscutului episod al „miracolului ploii”, datat, însă, sub domnia lui Antoninus Pius, nu a lui Marcus Aurelius), în fine, legătura dintre filosofie și putere (după Themistius, sub Antionini au fost puse în practică toate principiile nobile ale filosofiei politice a „ilustrului Platon” și a „divinului Aristotel” inerente colaborării dintre puterea politică și filosofie, cum demonstrează colaborarea dintre „marele Traian” și Dio Chrysostomos, dintre cei doi Antonini (Marcus Aurelius și Antoninus Pius) și Epictet, dintre Hadrian și Marcus Aurelius și Sextus și Rusticus.

Cuvinte-cheie: Themistius, discursuri politice, Traian, dinastia Antoninilor, justiție echitabilă, mărinimie și filantropie imperială, „miracolul ploii”, filozofie și politică.