| |
Rezumat articol ediţie STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
În partea de jos este prezentat rezumatul articolului selectat. Pentru revenire la cuprinsul ediţiei din care face parte acest articol, se accesează linkul din titlu. Pentru vizualizarea tuturor articolelor din arhivă la care este autor/coautor unul din autorii de mai jos, se accesează linkul din numele autorului. |
|
| |
Rezumat: Transilvania poate fi un loc extrem. Poate de aceea Cluj-Napoca găzduieşte în fiecare an un Festival Internaţional de Film care aduce în faţa publicului multe (şi vorbesc serios cînd spun multe!) filme care pot fi considerate extreme – sau cel puţin provocatoare, într-un fel sau altul. De exemplu, într-unul din ani, a existat o secţiune de „focus” dedicată lui Michael Haneke. În alt an, a fost Roy Andersson. În 2007, deschiderea festivalului a fost făcută de filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. Anul trecut, a venit din nou rîndul lui Haneke. Filmul său, Funny Games US, proiectat ca primul film din Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), a avut un asemenea efect asupra unui număr mare de spectatori, de la cei mai mari fani ai cinematografului la simplii “turişti” curioşi, încît au refuzat să-l urmărească şi au plecat din cinematograful Republica înainte ca filmul să se termine. Aşa că, în timp ce Transilvania poate într-adevăr să fie un spaţiu al extremelor, locuitorii ei par să fie însă destul de echilibraţi. Există însă o problemă de echilibru între spectatorii şi ne-spectatorii lui Haneke? Ceea ce pare să-i fi deranjat pe cei mai mulţi dintre cei din ultima categorie este aparenta superioritate a regizorului în „relaţia” cu ei. Unii prieteni, cu adevărat pasionaţi de cinema şi studiile de film, care au ieşit de la cinema, au spus mai tîrziu că Haneke e un şarlatan şi nu au putut suporta să fie luaţi de proşti. Că au fost în mod deosebit sîcîiţi (şi nemulţumiţi) cu spargerea brechtiană a celui de-al patrulea zid de către unul dintre personajele principale din Funny Games US (şi Funny Games prin urmare). Mai mult sau mai puţin, reacţia lor poate fi rezumată astfel: „Nu numai că Michael Haneke abuzează de violenţă, dar acum pune mintea criminală să-mi vorbească? Să-mi vorbească în mod direct?”.Acestor spectatori revoltaţi, Michael ar putea să le răspundă prin clasicul şi enervantul clişeu: „Încercam doar să ajut!”. Şi chiar ar putea avea dreptate. Dar are metoda lui într-adevăr succes?
Cuvinte cheie: teatrul cruzimii, dinamică sado-masochistă, spectator
|
|
